vineri, 2 iulie 2010

Mihai Costandache (1)

… sau Mişu Costandache. Mi-a fost un an profesor de Română. Inalt şi slab, avea o ţinută impecabilă, drept ca bradul, deşi umerii erau puţin aduşi în faţă, umeri de om aplecat toată viaţa pe o carte. Era foarte sobru, chiar sever, cu două smocuri de păr deasupra tâmplelor, nas uşor acvilin şi cu ochi care te înţepau din spatele unor ochelari cu rame groase şi închise la culoare. Părea un vultur. Avea un tic: ridica mereu din umeri ca şi cum şi-ar fi aranjat haina. Mimica lui era în continuă schimbare. El însuşi se mişca printre rânduri şi ne făcea să ne răsucim în bănci ca să-l putem privi acolo unde era. Ni se adresa cu “amice“ sau “berbecule“, în funcţie de calitatea prestaţiei noastre. Vorbea răspicat şi clar, rotunjind bine cuvintele care ieşeau astfel limpezi şi uniform. Avea un glas baritonal puternic, ajutat fiind şi de patima lui pentru tutun. Când se plimba pe culoar în pauze, cu paşii mari, rigid (aş spune acum că avea un mers de om bolnav de coloană), lăsa în urmă rotocoale de fum de Snagov. Apăruseră de puţin timp. Ştiu că mergeam în urma lui şi sorbeam cu gura deschisă fumul parfumat.

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu

Scrieti baieti, numai scrieti!